Ieri, 28 februarie, la Corni, cea de-a XX-a editie a "Sezatorilor iernii" a adus în fata localnicilor nu doar bucuria regasirii sufletesti în iambi si trohee, sau refacerea drumului painii prin reverberațiile octavelor dirijate de cunoscutul Mihai Fediuc. Nu! Odată cu manifestările susținute duminică, la Scoala Octav Bancila din Corni, un anonim, un umil spectator, precum semnatarul acestor randuri, a simtit o transbordare a evenimentului. Sezatoarea literara la care au participat intelectualii comunei, printre care vroia sa treaca neobservat si primarul Dumitru Mitosu, a parut o judecata de apoi prezidata de gigantii liricii botosanene. In fata unor nume precum Gelu Dorian, Dumitru Tiganiuc, Lucian Alexa sau Ticuta Bojescu asistenta parea ca vrea sa-si ascunda efemeritatea in insasi rostirea cuvintelor asezate de scriitori in eternitate fonetica. La astfel de momente se obisnuieste a vorbi despre calitatile gazdei, despre eforturile organizatorilor, sau despre curajul luarii existentei de piept si prabusirii acesteia in stampe editoriale. Cu riscul de a-mi atrage antipatia sau critica cinicilor obisnuiti cu baclavale otravite, voi vorbi despre o a patra dimensiune a evenimentului.
Asezat sfios langa omul inca insuficient revelat (Marin Brichiseala - directorul scolii), eu, ca si altii probabil, m-am simtit asemeni unui David marcat de goliciunea sufleteasca la care suntem condamnati de recesiunea spiritualitatii, in fata unor Goliati, pozitivi, ai cuvintelor potrivite pe baricadele transcederii entitatii imperfecte. Ceea ce a marcat evenimentul a fost atmosfera de fotosinteza lirica, o situatie in care, pentru un moment, mi s-a parut ca poetii botosaneni de azi isi citesc sufletul asezat intre pagini, al lor si al neamului, sperand ca asistenta se va infrupta din preaplinul geniului, dupa un prea lung post spiritual. Obisnuiti, probabil, cu anostitatea recitalurilor in fata unor sali perverse, care aplauda la finalul poeziei (pentru ca asa se face, dar, de fapt, nu au priceput nimic din slovele impartasite gratuit, mesianic), poetii pareau ca empatizeaza cu nevolnicia vremurilor, dar indarjindu-se sa rosteasca, asemeni unor rugaciuni de exorcizare, versurile de mult scrijelite pe rabojul propriilor virtuti. Sorbindu-i din priviri și tinjind la piedestalul pe care nu singuri s-au urcat, cativa tineri poeti au fost prezenti si ei la evenimentul de la Corni. Constient de propria vaaloare dar si de propriile-i carente, Vasile Iftimie parea sa disece orice cuvant al privilegiatilor de la masa juratilor lirismului, privindu-i ca pe o casta semiinchisa, ca pe un ordin cavaleresc la care toti tanjesc dar de care putini se fac demni. Cu aripile larg deschise, tanara poeta Carmen Stanciu parea ca se afla in plin proces de transfuzie lirica. Retras, ca de obicei, in preajma lui Lucian Alexa aflat cu capul in maini (cantarind parca sansele omenirii), Marius Irimia a uitat si de propriile-i nazuinte. Dincolo de aceste umile consideratiuni, sa dea Dumnezeu ca viziunea spectatorului anonim sa se adevereasca, sa nu murim inainte ca destinul acestui neam sa se implineasca, iar goliatii de astazi, asemeni unor parinti ocrotitori, sa-si gaseasca discipolii capabili sa le calce pe urme. Spre binele acestui neam, ranit de indiferenta si superficialitate sufleteasca. Corolar: se prea poate ca tot ce am spus aici sa fie doar petele neuronale ale unui ucenic neinvitat la festinul liric. Dar asta este, nu toti ne nastem cu sange albastru!
