Cel mai amplu discurs pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, rostit la Iași

Cel mai amplu discurs pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, rostit la Iași

Crina Anca Burcea, Președinte interimar al Organizației Județene de Femei PP-DD Iași a participat ieri, în calitate de partener, la spectacolul ”Împreună facem o lume mai bună”, cu prilejul Zilei Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități.
Redăm aici o parte din discursul doamnei președinte Crina Anca Burcea, o pledoarie pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.

”Astazi ii sarbatorim pe toti cei care zi de zi se lupta cu dizabilitatea, pe toti cei ce au ales sa faca ceva pentru ei si pentru cei din jurul lor, pentru cei ce au facut si fac lumea mai buna.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), în prezent, aproximativ 650 milioane de persoane (10% din populaţia lumii) au o dizabilitate. Conform datelor statistice furnizate de catre Autoritatea Persoanelor cu Handicap, in 2012, numarul persoanelor cu dizabilitati din Romania era de 687.596, dintre care 60.353 (8,8%) copii si 627.243 adulti (91,2%). In Iasi, la sfirsitul anului trecut, erau inregistrati 22.811 adulti cu handicap si 2.945 de copii cu handicap, toti neinstitutionalizati. La acestia se adauga inca 435 de persoane cu handicap institutionalizate in centrele rezidentiale ale DGASPC Iasi.
Pentru o persoană, prezenţa unui handicap a reprezentat întotdeauna o sursă de stigmatizare, indiferent dacă este unul mental sau fizic. Din acest punct de vedere, persoanele cu dizabilităţi se confruntă de multe ori cu practici discriminatorii, fiind unul din grupurile vulnerabile ţintă a marginalizării şi excuziunii sociale. Indiferent că ne referim la deficienţe, la incapacităţi sau la dezavantaje, avem de a face cu o relaţie dialectică, în care intervin simultan factori biologici, percepere personală, privire exterioară. Nevoile speciale ale persoanelor cu dizabilitati determină reacţii diverse din partea colectivităţii:
 -există situaţii cînd colectivitatea nu recunoaşte problemele cu care se confruntă persoana cu handicap, şi
 -există situaţii cînd, deşi aceste probleme sunt recunoscute şi acceptate de societate, măsurile care se iau fie nu sunt suficiente sau adecvate, fie nu se întreprinde nimic.
Integrarea socială a persoanelor cu handicap reprezintă un element de maximă importanţă în contextul actual, atât în Uniunea Europeană, cât şi în România. Respectarea drepturilor omului este o valoare fundamentală împărtăşită de toate societăţile democratice, care face ca integrarea persoanelor cu handicap să devină un scop al politicilor statelor membre ale Uniunii Europene, orientat către următoarele mari categorii de obiective operaţionale:
 – eliminarea barierelor fizice şi psihologice
 – favorizarea accesului la educaţie şi formare profesională
 – sprijinirea integrării pe piaţa muncii
 – stimularea şi facilitarea participării.
Devine astfel de mare interes măsurarea impactului pe care îl are punerea în practică a acestor politici, atât la la nivelul societăţii, cât şi la nivelul individului.

Regulile Standard privind Egalizarea Sanselor pentru Persoanele cu Dizabilitati au fost adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite cu ocazia celei de a 48-a sesiune din 20 decembrie 1993, prin Rezoluţia 48/96. Cele 22 de reguli reiau concepte şi puncte de vedere din Programul Mondial de Acţiune în legătură cu persoanele cu handicap şi reprezintă recomandări pentru statele membre, ca urmare a Decadei Naţiunilor Unite pentru Persoanele cu Dizabilitati.

Conform documentului, reabilitarea este procesul destinat să dea posibilitatea persoanelor cu dizabilitati să ajungă la, şi să-şi păstreze, nivelele funcţionale fizice, senzoriale, intelectuale, psihiatrice şi/sau sociale optime, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă. Reabilitarea trebuie să includă măsuri pentru a furniza şi/sau a reface funcţiuni, de a compensa pierderea sau absenţa sau limitarea unor funcţiuni. Procesul de reabilitare nu implică îngrijirea medicală iniţială. El include o largă paletă de măsuri şi activităţi, de la cele de bază şi generale, la activităţi cu scop bine definit, de exemplu reorientarea profesională.

      Egalizarea şanselor reprezintă procesul prin care diversele sisteme ale societăţii şi mediului, cum ar fi serviciile, activităţile, informaţiile şi documentarea, sunt puse la dispoziţia tuturor, în particular persoanelor  cu handicap. Principiul drepturilor egale implică faptul că necesităţile fiecărui individ, precum şi ale tuturor indivizilor sunt de importanţă egală, că aceste necesităţi trebuie să stea la baza planurilor făcute de societate şi că toate resursele trebuie folosite într-un asemenea mod încât fiecare individ să aibă şanse egale de participare.

 

 

Nici un alt concept nu se corelează atât de strâns cu cel de excluziune socială cum este cazul celui de „handicap”. Noţiunea de handicap descrie rolul social atribuit persoanei cu deficienţă/dizabilitate , prin care este plasată ca dezavantajată comparativ cu persoanele obişnuite.

Excluziunea socială a persoanelor cu dizabilitati nu înseamnă doar un nivel redus al resurselor materiale, ci mai ales dificultăţile sau imposibilitatea lor de a participa la viaţa economică, socială, politică , dar de multe ori şi  distanţare faţă de societatea obişnuită. Excluderea socială poate fi definită în termenii lipsei de acces /acces limitat la drepturile civile, politice, sociale, economice şi culturale, reflectând într-o anumită privinţă standardele şi oportunităţile.

De cele mai multe ori, a fi persoană cu handicap echivalează cu experienţa izolării, discriminării , vulnerabilităţii şi abuzurilor asupra stimei de sine şi identităţii.

În acest sens, dizabilitatea apare ca o problemă  de drepturi umane. Implică lupta pentru alegere, justiţie socială şi participare.

Dizabilitatea este unul din mijloacele semnificative de diferenţiere socială în societaţile moderne. Modul în care o societate exclude anumite grupuri sau indivizi implică procese de încadrare în categorii, punându-se accentul pe apariţia şi legitimarea unor incapacităţi, pe aspectele inferioare/ inacceptabile ale unei persoane.

Handicapul afectează în mod deosebit familia întrucât presupune o reajustare şi o redistribuire a rolurilor familiale. De regulă, femeia este cea care îşi asumă responsabilitatea acordării îngrijirii copilului sau adultului cu handicap grav, ceea ce conduce la supraincărcarea cu sarcini care de multe ori depăşesc capacităţile sale fizice şi psihice.  În acest mod, chiar şi nivelul veniturilor este afectat pe durata acordării îngrijirii pe termen lung (în cazul în care persoana care a acordat îngrijirea persoanlă va beneficia de pensie, nivelul acesteia va fi redus).

Când vorbim despre excluziunea persoanelor cu dizabilitati este necesar să luăm în considerare două domenii esenţiale , strâns legate între ele –educaţia şi munca-, deoarece, în principal, handicapul are semnificaţia excluderii şi marginalizării în raport cu sistemul de educaţie şi piaţa forţei de muncă.

Lipsa unei socializări complete a tinerilor cu dizabilităţi, face ca ei sa fie dependenţi in mare masura de familie si de mediul scolar pe care l-au frecventat. Acest lucru se resimte cu preponderenţă dupa vârsta de 18 ani, cand ies din sistemul de invatamant special si incearca sa se integreze profesional. Chiar daca ajung sa aiba un anumit grad de independenta, ei nu se pot descurca totdeauna fara sprijinul familiei. in general, dupa absolvirea anilor de scoala, parintii incearca sa rezolve aceasta problema, dar se lovesc mereu de faptul ca nu au acces la informatii de baza necesare parcurgerii acestui proces, iar instituţiile statului nu au întotdeauna raspunsuri ferme pentru aceştia sau nu considera prioritară o astfel de problemă.

Unde mă aflu? Cui să mă adresez? Ce posibilităţi am? Ce perspective există?  sunt doar cateva intrebari care framanta gandurile acestor persoane .

 

In intreaga lume, marea majoritate a tinerilor cu dizabilităţi nu urmează o formă de invăţământ.

Potrivit statisticilor UNESCO doar 3% dintre ei stiu sa scrie si sa citeasca; pentru

fete procentul este de 1%. Cauzele pot fi multiple :

– elevii cu dizabilitati sunt considerati factori perturbatori si sunt trimisi acasa;

– se considera ca acesti tineri nu pot face fata stresului invatarii;

– alteori sunt stigmatizati si nu trebuie sa apara des in public;

– parintii sunt prea saraci si isi trimit la scoala doar copiii normali;

Principalul motiv pentru care aceste persoane sunt excluse de la o forma de invatamant este parerea familiilor lor si a societatii ca efortul de a-i educa este zadarnic, educatia lor fiind vazuta ca o investitie inutila, deoarece nu se vor descurca niciodată prin forţe proprii. Chiar si atunci cand sistemele de educatie exista, serviciile si atentia acordate nu le permit persoanelor cu dizabilitati acelasi nivel de educatie ca si colegilor fara dizabilitati.

Pentru marea majoritate a tinerilor cu dizabilitati din intreaga lume, şcolarizarea, se termina la jumatatea adolescentei; dupa aceasta, marea majoritate a baietilor si fetelor vor lucra in cadrul casei. Astfel, riscul de somaj şi evident pauperitate este foarte ridicat la această categorie.

Intrând pe piata fortei de munca cu o educatie redusa si cu deprinderi minimale sau inexistente, tinerii cu dizabilitati se lovesc de mari dificultati in a-i concura pe cei fara dizabilitati. Deficientele lor intelectuale limiteaza optiunile pentru alegerea unui loc de munca, iar prejudecăţile sociale pot limita si mai mult numarul de patroni care sa-i angajeze. La locul de munca tinerii cu dizabilitati au voie sa greseasca in foarte mica masura. Daca dau gres la prima angajare si sunt concediati, sunt etichetati ca incapabili si li se refuza o noua sansa. Milioane de tineri cu dizabilitati lucreaza departe de casa, prestând treburi gospodaresti sau chiar cersind. Alte milioane lucreaza multe ore in activitati familiale sau ferme. Ei gatesc, fac curat, ingrijesc persoane in varsta, au grija de gradini.

Din nefericire, problematica tinerilor cu dizabilitati severe se regaseste si la noi.

Absolventii claselor a VIII-a cu dizabilitati severe, in marea lor majoritate nu mai sunt cuprinsi intr-o forma de scolarizare sau profesionalizare si de cele mai multe ori raman in familie, acest lucru cauzand – in mod evident –regresul lor social. In ultimii ani au aparut incercari -unele cu final fericit-, de cuprindere a acestora in forme de scolarizare pentru o profesionalizare minima.

Evident, există si în România organizatii non-guvernamentale si asociatii care incearca sa initieze si sa deruleze programe de scolarizare a tinerilor cu handicap sever, dar

ele se lovesc de o legislatie încă  rigidă, care nu le permite acest lucru decat daca sunt afiliate unei institutii de invatamant (scoli). Este nevoie ca aceste asociatii sa organizeze in cel mai scurt timp ateliere protejate in care tinerii cu handicap sever sa deprinda abilitatile necesare exercitarii unei meserii – dupa posibilitatile fiecaruia. Pentru realizarea acestora este nevoie de o finanţare adecvata si de o reala implicare a comunităţii locale, dar şi de implicarea mai profundă a tuturor factorilor de decizie în  eliminarea acestor bariere şi dificulltăţi.

Existenţa persoanelor cu dizabilitati si a intregii societati va fi mai  bogata daca societatea le va permite sa isi dezvolte viata la potential maxim. Necesitatile lor vor fi privite ca o problema atata timp cat nu vor fi vazute ca un beneficiu.

Dezideratul de la care trebuie să pornim este acela ca persoanele cu dizabilităţi sunt cetăţeni cu drepturi depline, pentru care asigurarea unui loc de muncă inseamnă nu doar un trai decent pentru ei si familiile lor, ci si o necesitate obiectivă a intregii societăţi româneşti.

Persoanele cu dizabilităţi reprezintă un grup politic şi economic foarte important la ora actuală, in condiţiile in care în Uniunea  Europeană  pune un accent deosebit pe integrarea socio-educaţională şi profesională a acestei categorii de populaţie.

Dizabilitatea este o problemă a intregii comunităţi si nu trebuie ignorată.

Este foarte important sa ţinem seama de avantajele angajării:

ü  imbunatateste situatia financiara a persoanelor cu dizabilitati;

ü  contribuie la socializare si la cresterea numarului de cunostinte si, de ce nu, de prieteni;

ü  contribuie la cresterea stimei de sine;

ü  persoana cu dizabilitati plateste taxe si impozite catre societate si nu mai depinde de sistemul de asistenţă socială.

 

         În contextul celor menţionate mai sus, putem concluziona că incluziunea înseamnă:

ü  Educaţie inclusivă, adică educarea copiilor cu dizabilităţi în şcolile pe care le-ar fi urmat dacă nu ar fi avut dizabilităţi;

ü  Angajare inclusivă , adică  locuri de muncă  obişnuite, pe piaţa liberă a muncii pentru persoanele cu dizabilităţi;

ü  Locuire independentă;

ü  Oferirea serviciilor şi suportului de care au nevoie persoanele cu dizabilităţi şi familiile lor pentru a trăi în habitatul lor obişnuit;

ü  Sprijinirea profesorilor din şcolile obişnuite, a angajatorilor şi colegilor de la locurile de muncă;

ü  Încurajarea prieteniilor dintre persoanele cu dizabilităţi şi colegii, vecinii, cei din jurul lor;

ü  Educarea comunităţilor pentru a înţelege şi accepta diferenţele.

 

Cu totii stim ca legislatia actuala din domeniul protectiei persoanelor cu dizabilitati are multe lacune, ca sunt mai mult decit necesare revizuiri si modificari ale criteriilor pe baza carora se realizeaza incadrarea in grad de handicap. Judetul Iasi are insuficiente Centre de recuperare ( kinetoterapie, terapie logopedica, psihologica), majoritatea scolilor publice nu sunt amenajate corespunzator astfel incit si elevii cu deficinte motorii sa ajunga la etajele superioare, lipsesc persoanele calificate in unitatile de invatamint universitar pentru predarea fata de persoanele cu handicap auditiv sau vizual, exista persoane dependente total (ex. cele imobilizate la pat), care sunt private de asistent personal din cauza legislatiei defectuoase, si exemplele pot continua.

Cu aceasta ocazie va imparasesc dorinta de a organiza o dezbatere si impreuna cu dumneavoastra sa punctam ceea ce este necesar a fi schimbat la pachetul legislative actual.

Ma aflu aici si pentru a felicita un om deosebit, pe care am avut sansa sa-l cunosc si sa-l vad lucrind de o perioada considerabila de timp(ani). Doamna despre care vorbesc si-a dedicat intreaga viata lucrului persoanleor cu dizabilitati. Piedici a intilnit multe, dar asta nu a reprezentant un obstacol suficient pentru a o opri. Motto-ul acestui spectacol este “Impreuna facem o lume mai buna”. Doamna Doina Marta Asachi chiar a facut aceasta lume mai buna prin nenumaratele ocazii in care a sprijinit persoanele cu dizabilitati. Mi-ar trebui mult timp pentru a descrie intreaga activitate a doamnei Asachi; am sa mentionez doar citeva aspecte: a infiintat Fundatia Casa Sperantei in data de 1 martie 1995, unde alaturi de ceilalti membri si voluntari a luptat pentru respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilitati si integrarea lor in societate; prin competitiile sportive pe care le-a organizat, prin seminariile din cadrul scolilor de vara, prin diferite tabere si excursii, traininguri, workshopuri si conferinte s-a dorit sprijinirea persoanelor cu handicap neuro-psiho-motor, cresterea standardelor de viata si diminuarea discriminarilor.