CUTREMURĂTOR: Și îngerii au demonii lor

CUTREMURĂTOR: Și îngerii au demonii lor

Si ingerii au demonii lor Dorica Orzan 1CUTREMURĂTOR: Și îngerii au demonii lor

Aceasta este povestea uluitoare a unei femei din Suceava care a cunoscut decăderea și succesul perseverenței. După ce a fost ”sclavă” în România și Italia, a ajuns îngerul celor negăjiți din carâmbul Italiei. Orice premiu lumesc instituit pe această lume, pentru povestea ei, ar fi infim. Trofeul ei este în ceruri și… în sufletul ei!

Pe 27 octombrie 2014 am împlinit 10 ani de când sunt în Sicilia. Am ajuns aici forţată de împrejurări. În 2000 m-am îmbonlăvit şi medicul mi-a spus „caută pe cineva să te îngrijească la pat pentru că nu vei mai putea merge”. ”Scleroză Multiplă”.  O mamă cu 2 copii, la 37 de ani, să audă asemenea veste nu cred că poate reacţiona decât aşa cum am făcut eu. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute, că eu am doi copiii de crescut şi Dumnezeu m-a ajutat. După doi ani am întâlnit o doctoriţă care m-a sfătuit să schimb clima şi mediul că mă va ajuta mult. Cu multă durere în suflet, în 2004 am lăsat copiii în România şi am venit în Sicilia. A fost o călătorie grea, trei zile cu autobuzul, nesiguranţa de unde trebuie să ajung, a fost foarte greu şi de neuitat. După 3 luni deja  starea sănătăţi mele s-a schimbat şi aveam un motiv în plus să continui ceea ce începusem, să pot să îmi cresc şi să îmi ajut copiii.

Dorica Orzan Italia Suceava 11Viața ca telenovelă

Sunt dintr-o familie cu opt copii, din Jud. Suceava. Viaţa nu a fost chiar darnică cu mine,  dar cu credinţă în Dumnezeu m-am ridicat de fiecare dată când viaţa a dat cu mine de pământ. La 16 ani m-am casatorit, la 20 am avut primul copil care, la două luni, a plecat dintre noi. La 21 ani am avut al doilea copil care mi-a dat motivul de a trăi şi munci. Nici nu avea doi ani fetiţa mea şi eu m-am văzut în stradă cu un copil în braţe, fără muncă, fără o casă şi fără speranţă de viitor. Nu am renunţat să lupt, să sper că va fi mai bine. Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, am muncit, am răbdat şi am crescut fetiţa. Am încercat întodeauna să îi ofer o familie, dar întodeauna apărea ceva care nu mergea bine. Dădeam vina pe mine şi o luam mereu de la capăt. La 27 de ani am hotărât să îmi întemeiez o altă familie, să mai am un copil, că doar asta a transmis familia în care am crescut, să fim mulţi şi să ne avem unii pe alţii, aşa că fetiţa mea nu trebuia să rămână singură. Dar nu a fost cum gândeam eu. A fost greu până când… cei din noua mea familie au crezut că nu se mai poate face nimic şi mi s-a cerut hotarât că eu trebuia să îmi dau fetiţa de lângă mine, pentru că acum avea copilul lui. Nu am stat mult pe gânduri şi am hotărât de una singură că eu un alt copil să stea pe drumuri nu voi avea şi la fetiţa mea nu voi renunţa niciodată, (spuneam mereu, la un bărbat renunţ, la fetiţa mea nu). Dumnezeu m-a ajutat să trăiesc, dar să nu aduc pe lume şi să chinui un alt suflet. Am renunţat la familia la care visam şi mi-am luat fetiţa şi am luat-o de la capăt. Am întâlnit oameni care m-au ajutat, m-au înţeles şi am luat din nou hotărârea de a forma o altă familie, totul cu acte, cu Dorica Orzan Italia Suceava 1promisiuni frumoase în care eu credeam şi le respectam. La vârsta de 30 de ani îmi botezam al doilea copil, un băieţel minunat care îmi dădea puterea să cred că totul va fi bine. Creşteau împreună copiii mei, aveam mult ajutor din partea fetiţei care avea noua ani. Din păcate omul în care credeam că îşi va ţine promisiunile, că vom creşte împreună copiii (dacă îi voi aduce pe lume şi lui un moştenitor, pentru că avea 42 ani dar nu avea copii), având o casă credeam că totul va fi aşa. Nu a fost să fie aşa. Când băieţelul aproape împlinea cinci ani, mi-a cerut să dau fetiţa tatălui ei sau părinţilor mei. În sfârşit, i se părea prea greu să aibă o familie cu patru persoane. Am luat fetiţa şi, pentru că el avea casă şi servici, i s-a încredinţat băieţelul. Îl vedeam la fiecare sfârşit de săptamână, dar nu era destul pentru a-i transmite dragostea de familie şi educaţia de care avea nevoie. Cu multă speranţă în suflet că într-o zi voi avea pe amândoi copii lângă mine, am căzut din nou în capcana promisiunilor şi mă vedeam pentru a patra oară căsătorită cu un bărbat care promitea “marea cu sarea”. Când copiii mei aveau unul 20 de ani şi unul 11 ani eu eram bolnavă, fară servici, casă, familie, cu patru încercări, toate cu căsătorii şi divorturi. Nu am renunțat în a avea speranță în viitor şi am luat drumul străinătăţii.

Dorica Orzan Italia Suceava 111”Si, si” și lacrimile curgeau amar

Ajunsă aici am dedicat tot timpul meu celor care mi-au oferit o casă, un pat şi o farfurie de mâncare. Tot ce câştigam trimiteam în ţară. În prima lună nu am luat bani pentru că î-i luase o conaţională, pentru că îmi găsise un loc de muncă. A doua lună am trimis banii împrumutaţi pentru biletul de autobuz, după care trimitem copiilor. Bucuria mea cea mai mare era că pe zi ce trecea stăteam mai bine cu mine însămi şi mă simțeam de ajutor altora. Nu cunoșteam limba. Spuneam mereu “si, si”, dar de fapt erau multe lucruri care mă faceau să sufăr. Plângeam mult, dar încurajarea copiilor mei şi a prietenilor cu care vorbeam destul de des mă faceau să trec peste momentele grele. Primul meu loc de muncă a fost la un bătrân de 82 de ani care locuia cu fica lui, ginerele, doi nepoți mari şi două pisici care murdăreau mai mult decât noi toţi. A fost foarte greu la început. Nu ştiam să vorbesc, nu înţelegeam ce mi se spune, dormeam în aceeaşi cameră cu bătrânul care era orb, se trezea de două, trei ori pe noapte, ziua trebuia să fac curat după toţi, să fac mâncare, să spal şi să calc. Patru luni de zile nu am făcut altceva decât să muncesc, să mănânc foarte puţin (chiar dacă mâncare era multă, se şi arunca, dar la gândul că copiii mei nu aveau, eu sufeream enorm) şi să plâng în fiecare zi. Nu am avut liber nici măcar o oră. În patru luni am făcut o singură dată duş. Când reuşeam vorbeam cu copiii mei pe care îi lăsasem în România. Plângeau ei, plângeam şi eu. Îmi spuneau mereu să mă întorc acasă. Eu le spuneam că ceea ce eu fac sper că într-o bună zi ne va fi de folos. Erau sacrificii care nu pot fi descrise în cuvinte, dar ceea ce simţeam pe fiecare zi ce trecea era starea mea de sănătate care se înbunătăţea. Nu mai luam 17 pastile pe zi, nu mai aveam acele dureri de cap aşa dese, durerile de mijloc şi picioare erau mai puţine pentru că mergeam puţin, când şi când îmi amorţea toata partea stângă dar grija pe care o aveam zi de zi pentru casă şi familie îmi dădea puterea să mă ridic în fiecare zi şi să o iau de la capăt. Nu lăsasem nici o altă datorie financiară în ţară,  dar aveam datoria de mamă faţă de copiii mei. Fiica mea de 20 de ani era maritată, iar băiatul meu avea 11 ani. Rămăsese cu tatăl lui. Au urmat alte luni de sacrificii şi de dor de casă. Îmi schimbasem locul de muncă în alt oraş. Aveam grijă de doi bătrâni, soţ şi soţie, care nu aveau copii, decât un câine. Erau foarte bogaţi, dar mă plateau tot 400 € şi nu aveam liber nici o oră. Dar aveam camera mea cu baie şi puteam să mă odihnesc după amiaza doua ore, pentru că aveau nevoie şi noaptea de mine. Îmi doream un loc în care să muncesc şi să rămân mai mult timp, unde să pot să îmi aduc copiii alături de mine.

Dorica Orzan diplomaDumnezeu lucrează prin oameni ”mesageri”

După 19 luni de muncă, viaţa mea s-a schimbat. Mi s-a propus să am grija de o persoană şi în schimb voi avea acte prin căsătorie, pentru că în acele timpuri nu era o altă soluţie mai bună, fără să mai primesc salariul lunar şi cu promisiunea că mă va ajuta să am copiii mei cu mine. Aşa ajunsesem să risc pentru a cincea oară să mă căsătoresc. Dumnezeu m-a răsplătit pentru sacrificiile făcute, pentru sinceritatea şi corectitudinea pe care eu am demonstrat-o. Am trecut prin multe momente dificile, dar le-am trecut pe toate. Din păcate, mult prea repede, Dumnezeu mi-a luat unica persoană care cu adevărat m-a apreciat şi m-a ajutat. Acum am casa mea, am pe fica mea care a divorţat în 2007 şi a venit la mine, fiul meu pe care în 2008 am reuşit să î-l iau la mine cu aprobarea tatălui.  A făcut aici profesionala şi a lucrat ca barman într-un bar, aici unde locuim. Fata mea a făcut cursuri aici de OSS şi OSA, lucrează pentru asistenţă la bătrâni.

În 2010, împreună cu ei doi şi alte persoane care mă cunosc şi au încredere în mine, am înfiinţat o asociaţie în memoria celui care a crezut în mine, (care imi spunea ”trebuie să te mulţumesti cu ce ai şi să ajuţi pe alţii”), cu gândul că voi putea ajuta pe cei care sunt mai puţin norocoşi decât mine. Am cerut primăriei ajutor şi au dat asociaţiei o cameră chiar în clădirea primăriei, unde am desfăşurat activitatea de distribuţie de alimente pentru cei nevoiaşi şi nu doar pentru români, ci şi pentru italieni, unde nu am plătit nimic şi Dorica Orzan Italia Suceavaactivitatea este bazată toată pe voluntariat. În 2011 eram în imposibilitatea de a mai continua transportul de alimente, care era cam la 45 km distanţă şi, căutând un mijloc de trasport pentru această activitate, fără să ne coste prea mult, am întâlnit un cetăţean italian care a acceptat să mă ajute şi, la primul transport, când am întrebat cât mă costă, am primit răspunsul ”nimic, ziua îmi este plătită iar restul este voluntariat”. Aşa a continuat să răspundă apelului meu până când s-a creat o relaţie de prietenie foarte frumoasă şi care durează de patru ani, de când nu împărţim doar problemele asociaţiei ci şi problemele de zi cu zi. Ceea ce pentru mine este a şasea experienţă de familie. Această persoană nu a fost căsătorită niciodată, nu are copii şi şi-a îngrijit mama 14 ani,  singur, fară a avea nevoie de badantă. După trei ani de la pierderea mamei m-a cunoscut pe mine. Împreună ne dedicăm mult diferitelor activităţi ale asociației şi călătorim destul de mult. A fost de patru ori în România şi îi place mult ţara noastră. Am cerut o biserică şi am primit, unde nu facem doar slujbe şi botezuri. Avem şi o cameră unde adunăm haine şi le distribuim românilor aflați la muncă aici. Organizăm cursuri de limbă italiană, activitate la care ne ajută o româncă care este căsătorită aici, o româncă care a publicat cărţi şi a dedicat poezii în ocazii importante organizate de asociaţie. Din păcate nu facem parte din biserica ortodoxă romană pentru că nu avem bani să plătim preotul. Avem un călugăr ortodox, italian, care face parte din Patriarhia Italiei şi Malta cu Mitropolitul la Venezia, cel care în mai 2011 şi iunie 2014 a fost aici în persoană. Acest preot nu ne cere bani şi ne stă întodeauna la dispoziţie pentru orice tip de probleme. Anul acesta, pe 24 iunie vom sărbători  pentru a şasea oară hramul bisericii unde avem şi o expoziţie de costume populare şi lucruri de mână făcute de femei românce. Italienii mă sprijină mult şi mă respectă pentru ceea ce fac. Mi se spune că datorită „obrazului meu” obţin totul ceea ce cer. Banii de materiale pentru construcţia catapeteasmei şi icoanele care o împodobesc au fost donaţi în memoria persoanei care a schimbat cursul vieţii mele. Construirea s-a facut cu voluntari români şi italieni. Multe din lucrurile şi cărţile care au fost donate de una din surorile mele, care locueşte în România, au îmbogăţit inventarul asociaţiei. Durerea mea e aceea de a se sfârşi cu româncele tratate ca sclave. Lupt pentru drepturile lor. Surpriza mea cea mai mare este că de fapt româncele nu vor să fie ajutate pentru a-şi păstra demnitatea de a fi român, pe motivul că nu ştiu să vorbească. Mint foarte mult, se comportă de parcă toată lumea trebuie doar să le dea. Este trist că nu vor să înveţe să se respecte pe ele dacă vor să fie respectate de alţii. Lupt ca aceste femei să fi tratate ca fiinţe umane, nu ca niste roboţi, dar întâmpin destul de multă dificultate, pentru că la multe persoane le lipsește cultura şi respectul de sine. Dar eu am multă încredere în Dumnezeu că mă va ajuta să pot obține drepturi egale pentru toate, să dispară munca la negru, vinderea locurilor de muncă între români, tratarea badantelor ca muncitori calificaţi nu ca persoane care fac parte din familie, unde se pot folosi pentru toţi şi pentru totul.

Dorica Orzan amenintataRomânism în Italia: afară la fumat în timp ce italienii cântă imnul României pe scenă

În această zonă avem mai mult de 1200 de români, după statistica prefecturii, dar nici 10% nu au acte, întâlnesc probleme de tot felul, români arestaţi pentru furt, românce sechestrate, vândute, maltratate de propriul soţ sau de cel cu care îşi doreşte să îşi petreacă viaţa. Maeștri de muzică, italieni, au cântat imnul nostru pe scenă, la manifestările organizate, au oferit concerte în onoarea sărbătorilor noastre GRATIS. Care a fost raspunsul comunității românești? Au iesit afară să fumeze. Vrem, dar de fapt ce vrem? Au fost personalităţi importante care au luat cuvântul şi au dat disponibilitatea lor de a ne fi alături, dar noi cum le suntem alături? Doamnele care lucrează aici vin la biserică doar când aud că sunt haine sau mâncare, altfel rămân în parc, că doar e dreptul lor. Dar care sunt obligaţiile atunci când ştii că alţii au nevoie de a fi ajutaţi? Au mult egoism, ignoranţă, lipsă de cultură. Cine este obligat să ne tolereze pe toţi şi tot ceea ce noi facem? Sunt multe întrebări la care nu pot să îmi răspund. Eu încerc să fiu coerentă în ceea ce fac, mă sprijin pe fapte, pe oameni care au încredere în mine şi îmi doresc să continui activitatea de voluntariat până acolo unde pot ajunge. Dar îmi dau seama că problemele sunt multe, iar fondurile sunt limitate, nu pot fi rezolvate de la o zi la alta.  Doar încercând să ne schimbăm pe noi, să ştim să respectăm regulile de aici şi să ştim cum să cerem să fie respectate şi regulile noastre, doar așa se va putea. Nu trebuie să acceptăm să fim anulaţi ca români, obiceiuri, tradiţii. Trebuie să respectăm obicieiurile şi tradiţiile lor. Am de gând să mai ramân aici. Am casa mea unde am oferit cazare şi masă multor români în situaţii speciale, familia mea, dar nu voi renunţa niciodată să simt şi să gândesc românește. Gătesc foarte mult românește și îmbrac portul popular românesc. În ţară mai am pe mama mea şi alţi patru fraţi şi trei surori, nepoţi. Sunt mândră că sunt româncă, mă doare când întâlnesc românce care vin aici şi crează imagine negativă doar pe motivul „nu mă interesează pentru că oricum peste câteva luni plec de aici”. Strică imaginea celor care rămân aici. Avem 29 de familii mixte unde sunt 31de copiii mici, la „i tuoi concittadini hanno fatto, hanno detto ” trebuie să aplecăm capul şi să mergem mai departe, nu mai există valori, bunul simt, ruşinea şi respectul. Nu trebuie să ne plângem că suntem trataţi rău atunci când noi nu ştim cum să ne comportăm. Astea sunt părerile mele, cu o experenţă de zece ani printre străini.

Vâslaș în lumea efemerității. Nume de cod: Rodica Orzan

Am 51 de ani şi sunt din Jud.Suceava, de unde am plecat pe când aveam 16 ani. Am stat la Jimbolia-Timişoara, Titu-Dimboviţa, Giurgiu, Bucureşti, Brasov, din 2004 în Sicilia. Niciodată nu mi-a fost ușor, dar nu am pierdut niciodată speranţa şi credinţa în Dumnezeu. Din păcate, aceasta este doar o parte din viaţa mea. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul. Știu doar că în prezent aş vrea să pot face mai mult decât ceea ce fac. Am liceu, cursul de cruce roșie, de ospătari, de contabilitate, în ţară am lucrat în comerţ ca gestionar şi am făcut contabilitate primară, în spital. Mie nu mi-a lipsit niciodată un loc de munca. Acum continui să fac tot felul de cursuri, unde să învăţ cât mai multe. Am copiii cu mine şi mă dedic voluntariatului. Sunt mulțumiţă că mai pot încă să ajut pe alţii.

Aceasta este povestea unei moldovence din Suceava. Numele ei este Dorica Orzan și dincolo de cutremurătoarea poveste a vieții sale, Dorica Orzan este un exemplu și un reper pentru multe românce plecate la muncă în Italia. Ieri, 23 octombrie, a fost ziua ei de naștere. Redacția Informatorul pentru toți românii nu poate decât să îi transmită, cu litere mari, de tipar impecabil poleit cu admirația noastrăși a celor ce vor citi această poveste: LA MULȚI ANI STIMATĂ DOAMNĂ!!!

Marian MOROȘAN
redactia@informatorulbt.ro