Fă-mă, Doamne, cocostârc

Fă-mă, Doamne, cocostârc

0 712

OroftianaFă-mă, Doamne, cocostârc. Povestea înduioșătoare a românului cu sufletul pribeag în două țări.

Reportaj cu sufletul în piuneze

În lunile de vară, spre sfârșitul vacanței mari,în preajma prazniculul Adormirii Maicii Domnului, când este hram la Oroftiana, eram cel mai fericit. În casa veche a bunicului,ultima din sat de la frontieră, se adunau fini, cumetrii, cunoscuți de-ai bunicului. În curtea largă, cu zaplaz din răchită împletită lângă râmnicul micuț și fântâna cu apă rece și bună, se adunau musafirii la mese improvizate la iuțeală din scânduri și pari anume aleși. Fețe de masă țesute la război,acopereau mesele iar bunătățile pregătite cu multă pricepere și gust de mătușa Ileana,erau aduse spre deliciul musafirilor.

Moșu Gheorghe, deși era șchiop și se mișca cu dificultate, în astfel de ocazii, era, parcă, mai vioi și se simțea onorat de noua sa functie, aceea de paharnic.

Un acordeon al unui fin venit din satul vecin,îndulcea atmosfera petrecerii, iar cei tineri, sau mai în vârstă, dar încă în putere, se prindeau la o horă în bătătura ogrăzii.

Când totul se liniștea și petrecerea devenea amintire, îmi luam o carte și bățul bunicului și mă retrăgeam la umbra nucilor din fundul grădinii. Citeam până mă plictiseam și apoi o luam la picior spre Pisc, spre locul de intrare al Prutului în zonă. Grănicierii mă știau, îi vedeam cum mă urmăresc cu binoclul din foișor dar ei nu aveau treabă cu mine.Buletinul de identitate îl aveam întotdeauna la mine.

oroftiana2-690x377Am văzut stâlpii de beton ai fostului bac de peste Prut, cu care au circulat românii pe ambele maluri, înainte de a se stabili noua graniță la Prut. Bunciul și moș Gheorghe mi-au povestit că se duceau cu ușurință la rudele lor din Pilipăuți și Lunca, la verii și nepoții lor și se întorceau până seara acasă, de la nunți, cumătrii și hramuri și primeau, la rândul lor, cu voie bună și plăcere rudele de peste deal. Satul Oroftiana de Sus este așezat într-o vale, în umbra pădurii Baranca, pe care noua granița o rupe dureros în două. În partea de miază zi a satului, o culme prelungă ascunde privirilor noastre satul Pilipăuți (Velicoselie sau Satul Mare). Aici a văzut lumina zilei mama, aici au trăit unchii mei dinspre mamă din neamul Huțanașu, Nicu și Costache, cu familiile lor. Eu aveam să-i cunosc destul de târziu, după 1990, cand am primit primul pașaport românesc cu copertă verde. Mi-am cunoscut atunci neamurile, au venit și ele pe la noi dar, în scurt timp au trecut cu toții la cele veșnice.

Toamna, pe prispa casei vechi cu mâna streașină la ochi,urmăream zborul cocostârcilor, la plecarea lor spre țări mai calde. Am fost tot timpul când veneam la Oroftiana obsedat de libertatea lor de mișcare, comparativ cu mine ca om.

Păsări curajoase, berzele se adunau în cercuri largi, de amândouă părțile sârmei ghimpate,se uneau într-un stol comun, zburau deasupra noastră, parcă luându-și ”la revedere” și dispăreau într-un târziu după linia orizontului și nimeni nu-i întreba de care parte a sârmei erau, de-s români sau de alt neam. Reveaneau în primăvară, tot sub forma unui stol mare, din care se desprindeau fiecare la cuibul lor.

Numai eu am stat cu ochii în lacrimi în tot acest timp și le invidiam pe aceste păsări nevinovate. Îmi doream din tot sufletul meu nevinovat de copil, să se întample o minune, să-mi crească aripi, să fiu și eu pasăre și mă rugam: ”Doamne, fă-mă cocostârc!”.

        Huțanașu Ioan, pensionar, Știubieni, județul Botoșani

SURSA: plaidarabanean.ro