O batrana a deschis poarta iadului la CEDO

O batrana a deschis poarta iadului la CEDO

poarta iadului la cedo DOSARELE X Informatorul

Tamara Ligia Trufin, acum  în vârstă 77 de ani, din Botoșani, a câștigat la CEDO un proces intentat statului român. După ani de război cu poliția care a vandalizat un dosar de crimă comisă în 1992, pentru bătrâna Ligia au urmat alți ani de luptă pentru obligarea României să plătească despăgubirile stabilite la Strasbourg prin Decizia din octombrie 2009, în baza Cererii nr3990/04 din 2003 înregistrată la Secția  a treia a CEDO. Când și ultima redută a fost cucerită, bătrâna a dispărut. În ultimii ani fiind internată de rude la Spitalul de Psihiatrie, s-a aflat că de curând a fost mutată într-un azil. Nu se știe unde.

Timp de peste un a de zile, în Dosarul 255/39/2011, botoșăneanca a pârât statul român căruia îi cerea să se achite de obligațiile pecuniare stabilite la CEDO. Din suma de 510.000 euro cerută de bătrână drept prejudicii morale și materiale, CEDO i-a aprobat doar 8000 de euro, bani pe care statul român trebuia să îi plătească femeii. După ce dosarul s-a plimbat de la Curtea de Apel Suceava la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 1603/23 martie 2012 a fost respins ca nefondat, irevocabil, recursul forulat de statul român prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR. Reporterii noștrii au aflat că bătrâna a locuit în ultimii ani pe Bulevardul Mihai Eminescu din Botoșani, nr. 55 (după vechea numerotare), actualmente nr. 43. Oricât am căutat-o nu a fost de găsit. În cele din urmă am solicitat, întâmplător, o informație despre bătrână la asociația de locatari 21. Așa am aflat că femeia ” a locuit la adresa asta o vreme, dar nu se mai știe nimic de ea. În ultimii ani știu că au venit niște rude de la București și au internat-o la Numărul 4 (spitalul de psihiatrie Botoșani – n.r). Iar de curând, zilele astea, am auzit că a fost scoasă din spital și dusă într-un azil. Unde… nu mai știe nimeni”.

Redăm mai jos întreaga telenovelă, demnă de comisarul Cattani, istorie care a declanșat iadul pentru bătrâna justițiară.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la viaţă, garantat de art.2 din Convenţie, sub aspect procedural, în cauza Trufin contra României, urmare a lipsei de efectivitate a anchetei derulate de autorităţile naţionale cu privire la decesul fratelui reclamantei, doamna Tatiana Ligia Trufin.

În speţă, conform situaţiei de fapt reţinute de Curte, la 22.05.1992, la ora 5 dimineaţa, Tucaliuc Corneliu, fratele reclamantei, în vârstă de 66 de ani, a fost găsit în stare de inconştienţă la periferia oraşului Botoşani, urme de sânge şi portofelul pătat de sânge al acestuia aflându-se în apropiere. Transportat la spital după două ore, primul raport medical întocmit de laboratorul de medicină legală Botoşani la data spitalizării sale a constatat că era în stare de comă provocată de un traumatism cranian şi că prezenta numeroase echimoze la faţă şi la umăr. Concluzia raportului era că leziunile ar fi putut fi cauzate de lovituri repetate cu obiecte contondente care au dus la căderea victimei. Acest raport a fost trimis Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani la 26 mai 1992.

Cercetările la faţa locului realizate chiar în ziua descoperirii corpului domnului Tucaliuc Corneliu au concluzionat că locul era acoperit cu iarbă, găsindu-se câteva pete de sânge, cu aceeaşi ocazie fiind realizate fotografii şi fiind interogaţi doi martori.

Urmare decesului domnului Tucaliuc Corneliu, la 29 mai 1992 s-a declanşat o anchetă penală.

Într-un raport de autopsie din 25 august 1992, medicii de la laboratorul de medicină legală Botoşani estimau că victima a căzut probabil pierzându-şi echilibrul, fără a fi exclusă posibilitatea unei agresiuni.

Pe baza unor incidente anterioare în care domnul Tucaliuc, după un consum moderat de alcool, uitase drumul spre casă, rătăcindu-se, raportul estima ca foarte probabil că incidentul fusese cauzat de căderea acestuia, leziunile fiind cauzate de cădere, chiar în condiţiile în care acelaşi raport medical preciza că nivelul alcoolemiei victimei în ziua incidentului era 0.

La 21 septembrie 1992, Poliţia Botoşani a propus neînceperea urmăririi penale; la 13 februarie 1993, Parchetul General a infirmat această soluţie, dispunând reînceperea urmăririi penale sub supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani.

La 28 aprilie 1993, un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani a dispus neînceperea urmăririi penale. Reclamanta a fost informată despre această decizie la 11 aprilie 1995, fără a se menţiona motivarea soluţiei care a fost confirmată de către procurorul ierarhic superior.

Cu toate acestea, prin decizia din 19 aprilie 1996, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a admis plângerea sa şi a infirmat ordonanţa de încetare a urmăririi penale din 28 aprilie 1993, dispunând continuarea urmăririi penale. Acesta şi-a asumat şi supravegherea urmăririi penale. Reclamanta a primit notificarea acestei decizii în aceeaşi zi.

La 24 iulie 1996, a avut loc o nouă cercetare la faţa locului condusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în prezenţa celor doi martori care îl descoperiseră pe domnul Tucaliuc.

La 23 august 1996, urmare cererii reclamantei, victima a fost exhumată pentru un nou examen medico-legal. Noul raport medical, întocmit la 22 noiembrie 1996 de laboratorul extern de medicină legală a concluzionat că decesul a fost cauzat de lovituri de pumni şi picioare, cărora C.T. le-a fost victimă. Acesta a exclus ipoteza iniţială conform căreia leziunile au fost cauzate doar de căderea victimei. Conform Guvernului, concluziile acestui raport au fost aprobate la 23 ianuarie  1997 de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, dată la care şi raportul a fost trimis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Prin urmare, urmărirea penală a reînceput sub acuzaţia de omor.

Astfel, cercetarea penală a fost din nou pusă în mişcare, cu privire la comiterea infracţiunii de omor, dosarul fiind transferat Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani în vederea supravegherii urmăririi penale care urma să fie efectuată de Inspectoratul Judeţean de Poliţie Botoşani. Reclamanta a fost informată cu privire la acest lucru la 24 martie 1997. Între 26 august 1996 şi 12 noiembrie 1997, cercetarea penală a inclus următoarele acte: expertiză criminalistică a hainelor victimei, analize histo-patologice, un raport de expertiză privind părul victimei.

Reclamanta a solicitat în mai multe ocazii procurorilor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, precum şi celor ierarhic superiori, informaţii cu privire la derularea anchetei, reclamând atât poliţiei cât şi Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti activitatea pretins defectuoasă a medicilor legişti care au efectuat prima expertiză după decesul fratelui său. În scrisoarea din 21 ianuarie 1998, inspectoratul judeţean de poliţie i-a răspuns reclamantei precizând în special că „concluziile probabile” ale primului medic legist au condus ancheta „pe o pistă falsă”. La 3 noiembrie 1999, directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” din Bucureşti i-a adresat o scrisoarea în care declara că, dacă fractura nu a fost semnalată în urma primei autopsii, aceasta înseamnă că medicul nu a observat-o. El adăuga că acest lucru era posibil, dar „inadmisibil din punct de vedere profesional”. Totuşi, nu s-a luat nicio măsură împotriva respectivilor medici.

La 18 noiembrie 1998 şi 6 martie 2003, inspectoratul judeţean de poliţie a informat-o pe reclamantă prin scrisori cu un conţinut asemănător că medicul care a întocmit raportul medical din 25 august 1992 a fost interogat şi a declarat că nu a observat vreun traumatism cranian în timpul autopsiei. În plus, radiografia craniană efectuată nu indica vreo factură; aceleaşi scrisori indicau că circumstanţele în care radiografiile şi registrul care menţiona efectuarea lor au dispărut nu au putut fi stabilite şi că, în orice caz, astfel de dispariţii au avut loc cu alte ocazii. Aceste scrisori o informau pe reclamantă că, în urma investigaţiilor efectuate, nu a fost identificat niciun indiciu referitor la o eventuală implicare în agresiunea împotriva victimei a celor două persoane indicate ca suspecte.

La 26 august 1999 şi 30 decembrie 2001, reclamanta a fost informată de inspectoratul general de poliţie că nu au fost înregistrate progrese în identificarea autorilor infracţiunii. Nu i-a fost comunicată nicio informaţie privind investigaţiile desfăşurate între timp.

Prin scrisorile din 19 mai 2000 şi 21 februarie 2002, inspectoratul judeţean de poliţie a refuzat cererea reclamantei de a obţine fotocopii ale anumitor documente din dosarul anchetei penale, precizând că acestea erau acte procedurale şi nu puteau fi făcute publice, ancheta nefiind finalizată.

Conform Guvernului, la 25 aprilie 2003, în urma numeroaselor plângeri ale reclamantei, inspectoratul general de poliţie a cerut Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie transferul dosarului către Direcţia Poliţiei Judiciare. La 7 mai 2003, reclamanta a fost informată că ancheta în această cauză era supervizată de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie dar că, în ciuda eforturilor poliţiei, autorii nu au fost încă identificaţi.

La 5 iunie 2003, tot conform Guvernului, o nouă expertiză medico-legală a fost efectuată de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici”, care a confirmat că leziunile lui C.T. puteau fi cauzate de lovituri cu obiecte contondente, în urma cărora victima a căzut. Guvernul nu a prezentat o copie a acestei expertize.

La 18 mai 2004, reclamanta a primit o scrisoare prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) o informa că, la 26 noiembrie 2003, infracţiunea a fost recalificată în loviri şi alte violenţe şi că, în speţă intervenind prescripţia specială, dosarul a fost clasat.

În drept, Curtea a reamintit principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa:

– obligaţia generală de a proteja dreptul la viaţă garantată de art.2 implică şi necesită o anchetă oficială şi efectivă, când moartea unei persoane s-a produs prin mijloace violente;

– indiferent de mijloacele anchetei, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, imediat ce a fost informate despre faptul decesului, fără a lăsa apropiaţilor decedatului iniţiativa formulării unei plângeri;

– o anchetă oficială implică faptul că demersurile autorităţilor trebuie să fie adecvate, de natură a duce la identificarea şi pedepsirea vinovaţilor, obligaţia incubând autorităţilor fiind de mijloace şi nu de rezultat;

– varietatea situaţiilor care pot apărea face dificilă identificarea unei liste a actelor care trebuie întreprinse, fiind necesară derularea acestora cu o celeritate şi diligenţă rezonabile, răspunsul rapid şi prompt al autorităţilor fiind esenţial pentru păstrarea încrederii publicului în respectarea legalităţii şi eliminarea aparenţei de complicitate sau toleranţă faţă de acte ilegale;

– publicul trebuie să aibă un oarecare acces la modul de desfăşurare a anchetei, în mod obligatoriu apropiaţii victimei trebuind implicaţi într-o oarecare măsură în desfăşurarea anchetei.

În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea observă anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 28 aprilie 1993 nu ţinea seama de observaţiile medicale iniţiale conform cărora Tucaliuc Corneliu a fost victima unor lovituri cu obiecte dure sau că terenul unde a fost găsită victima era acoperit de iarbă, o simplă cădere cu greu ar fi putut cauza toate leziunile constatate pe corpul său. În plus, rezultatul autopsiei iniţiale făcute la 25 august 1992 nu a evidenţiat nicio fractură craniană, în timp ce noul raport redactat la 22 noiembrie 1996 menţiona existenţa unei astfel de fracturi. Or, o astfel de leziune nu trebuia să nu fie observată de un medic legist. Deşi faptele menţionate mai sus au avut loc înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România, Curtea consideră că, în speţă, este vorba de elemente care, în mod cert, au avut o influenţă asupra rezultatului procedurii penale şi de care, prin urmare, trebuie să se ţină seama.

În acelaşi timp, Curtea a reţinut că, în numeroase ocazii, soluţiile adoptate au fost comunicate către sora victimei cu întârzieri nejustificate; în plus, ca şi în cazul răspunsurilor la solicitările de acces la dosarul de anchetă aceste comunicări nu conţineau motivele şi argumentele autorităţilor pentru adoptarea unei soluţii sau acestea erau indicate pur formal.